Nicolae Coman
Le metamorfosi del cielo
Preface
Nicolae Coman was born in 1936 in Bucharest. During his high-school years he began studying music privately with the renowned Romanian teachers: composer Mihail Jora and pianist Florica Musicescu. He took classes at the ”Ciprian Porumbescu” Conservatory in Bucharest with Mihail Jora and Leon Klepper (composition), Paul Constantinescu (harmony), Zeno Vancea and Miriam Marbé (counterpoint), Tudor Ciortea (form analysis), Victor Iusceanu (music theory), George Breazul (music history), Alfred Mendelsohn (orchestration), Emilia Comişel and Mariana Cahane (folk music), Ovidiu Drimba and Eugenia Ionescu (piano) and Mansi Barberis (canto).
After his graduation he worked at the Romanian Radio Broadcasting Company, but was not allowed to promote to an employee position due to political reasons, having to do with the clash between Coman’s family history and the socialist regime. Regardless of this he was permitted to collaborate with the national radio for many decades, for broadcasts and interviews. He worked as a researcher at the Folk Music Institute within the Romanian Academy, from 1959 – 1963. It was during this time that he travelled to villages in Pădureni (Hunedoara) to gather folk songs. Writing them down and analysing them led to his essay about the Romanian folk music in that region, Jocuri din ţinutul Pădureni. In 1963 he started teaching harmony (assisting Ion Dumitrescu’s class) and counterpoint at the Bucharest Conservatory. He held a professorship from 1992 until the end of his life, for the last 2 decades teaching composition as well.
He composed the cantata Izvoarele păcii (Wellspring of peace, 1959) for chamber orchestra, mezzosoprano, tenor, mixed choir and children choir on the lyrics by Nina Cassian. He wrote a Concerto for piano and orchestra (1959, rev. 1984). His chamber music works include over 100 pieces for piano, two piano sonatas (1956, 1970), one sonata for violin and piano (1957), Rezonanțe mioritice (Shepard resonances) pentru vioară și pian (1980), Monodie (Monody) for cello solo (1984). He wrote over 100 works for voice and piano on the lyrics of Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Pillat, Mariana Dumitrescu, Emil Botta, Sapho, Michelangelo Buonarroti, Johann Wolfgang Goethe, Emily Dickinson, Carl Sandburg, Ogdon Nash, Josef Attila, Guilaume Appolinaire, Ioanna Tsatsos, Ghiorghios Seferis, Rainer Maria Rilke, Eugenio Montale, Giuseppe Ungaretti. The songs composed on his own poems include Vârsta de bronz (Bronze years), a cycle of 7 songs for baritone and string quartet (1958). For teaching purposes he wrote over 4000 harmonic exercises, in tonal, modal and modern fashion. Nicolae Coman was awarded with the Romanian Union of Composers and Musicologists Prize in 1969, 1977 and 2009.
As a musicologist, he published in the 60’s and 70’s essays about the harmonic language of the Romanian contemporary song (lied), as well as about the fusion between music and other arts. He edited piano collections with contemporary works written by Romanian composers. A critical edition of Maria Tănase’s songs – one of the most famous folk singers of all times in Romania - was also released in that period. In the last decade of his life he wrote about teaching harmony and about the integral chromatic system in harmony.
The importance of poetry in Nicolae Coman’s life and work cannot be understated. He wrote more the 5000 poems, a small part of them being published in 2004 and other igniting the creative spark of fellow Romanian composers such as Dan Constantinescu, Nicolae Brînduş, Alexandru Hrisanide, Sorin Vulcu, Livia Teodorescu-Ciocănea, Sabin Păutza, Matei Gheorghiu. Translating the works of Catalan poets was one of his passions, which led to closely studying writers like Miquel Marti i Pol, Bartomeu Rosselló i Porcel, Joan Maragall and others. Coman was equally a composer, a poet and a teacher, living in a very particular bubble of creativity and unworldly perception. His sense of playful creation and warmth touched his every activity, constantly engaging in word plays and dwelling on the richness of words, as well as sounds. One of his favourite personal concepts was poemusic, a technique of organising lyrics by musical laws, using vowels as sound and words as melody. This led to a fusion between the two types of creation, allowing poetry to sing and music to speak.
A poetic sense is also at the core of his composition style, the melody always lying at the centre of his musicality. This can especially be seen in his lieder for voice accompanied either by piano or other instrument combinations – not to mention the creative melodies and lyrics he wrote for jazz and pop. The sound of his music is deeply personal and refined, and his language constantly engaging with the expansion of the modern harmonic vocabulary. He had a profound sense of admiration for Maurice Ravel, Alexandr Scriabin, Serghei Prokofiev, George Enescu, Béla Bartók, Olivier Messiaen. Those echoes are mixed with Romanian folk modalism, personal harmonic strategies (among which we name the integral chromatic system) and the richness of asymmetric rhythms. All of those traits give Coman’s music vitality and a sense of modernity connected to the eastern European sound.
*
General characteristics of the work
Le metamorfosi del cielo for soprano, clarinet and piano was written between 1970 and 1975. The first part of the work consists of four songs and was commissioned by the modern music ensemble Trei plus (Steliana Calos – soprano, Sever Tipei – piano and Valeriu Bărbuceanu – clarinet). After the composition of the second part, the work was publicly performed and recorded by Virginia Manu – soprano, Lavinia Coman – piano and Florian Popa – clarinet.
The work is based on eight poems by Giuseppe Ungaretti, selected by the composer in such a way that together they describe the transformation of the night sky from dusk till dawn. As a whole the work is thought as an initiation process, where each poem presents an image of the sky at different times of the night. In terms of form, the songs are structured in an extended sonata matrix, with variation as a ground principle. From a dramatical standpoint the songs bring about an enigmatic story of one night of love, the act itself being portrayed in a serenade for piano and clarinet, before the beginning of the development. Included in the episode called Silenzio stelato, this moment represents the ending of the sonata’s exposition and, at the same time, the piano climax of the whole work. The development of the sonata appears in La notte bella, followed by a mirroring recapitulation in Rose in fiamme. The coda, Mattina, starts with a vocalise which can be described as an ecstatic prayer and concludes with the verse M’illumino d’immenso. For this last section the composer envisioned a specific effect where the live performance is accompanied by the same music – recorded, amplified and echoed. The final verse „M’illumino d’immenso” is to be sang and spoken as an incantation by the soprano together with the audience. The general effect is that of a collective prayer. Starting with Rose in fiamme, light should gradually flood the stage in the colours of dawn. Actually, the whole opus is meant as a son et lumière representation where, according to the composer, starting with Tramonto, the light must gradually fade away reaching darkness in Notte di maggio, followed by the growing lights of dawn in Rose in fiamme. The composition still awaits its first performance in this multimedia version.
Each of the eight songs of Le metamorfosi del cielo symbolically follow the dramatic evolution of the love’s nomad sentiments – Il nomado d’amore from the poem Tramonto – towards revelation (in Silenzio stelato), jubilation (La notte bella and Rose in fiamme) and the catharsis of the final transcendence of the celestial darkness into unbounded illumination (Mattina).
Le metamorfosi del cielo is the first extensive work of Nicolae Coman based on a personal harmonic system which he called integral chromatic music. The system is a combination of dodecaphonic series and traditional harmonic structures – especially polytonal and polyimodal.
An overarching characteristic of the work is its great virtuosity demands on all three performers. The voice is asked for a wide range of colours from mezzo-soprano to coloratura and it abounds in richly ornamented melodic lines. The clarinet uses a whole catalogue of extended techniques en vogue in the 1970’s, staples of the famous clarinet player at that time Aurelian Popa. The same can be said of the piano writing making use of the instrument’s entire range in complex register mixing.
The main thematic material is based on a bird’s song, transcribed by the composer and presented at the beginning by the piano. The sound colours suggest a variety of bird songs, church bells, percussion-like effects on the piano strings (evoking tambourines and small bells) and traditional instruments such as bucium and pan flute. Inspired by folk music, the work also has a rich and complex rhythmical language from the giusto to the irregular aksak.
The motto of Le metamorfosi del cielo is the final verse of Dante’s trilogy:
„Amor che muove il sol e l’altre stelle”.
Lavinia Coman
Translation: Lucian Beschiu
Nicolae Coman
(n. Bucureşti, 23 februarie 1936 – d. București, 27 octombrie 2016)
Metamorfozele cerului
Prefaţă
Nicolae Coman s-a născut în anul 1936, la Bucureşti. În paralel cu studiile liceale a urmat pregătirea muzicală iniţială în particular, cu profesorii Mihail Jora şi Florica Musicescu. Studiile superioare le-a parcurs între anii 1953–1959, la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București, unde i-a avut profesori pe Mihail Jora şi Leon Klepper la compoziţie, Paul Constantinescu la armonie, la contrapunct pe Zeno Vancea şi Miriam Marbé, la analiza formelor muzicale pe Tudor Ciortea, la teorie-solfegiu pe Victor Iusceanu, la istoria muzicii pe George Breazul, la orchestraţie pe Alfred Mendelsohn, la folclor pe Emilia Comişel şi Mariana Cahane, la pian pe Ovidiu Drimba şi Eugenia Ionescu, la canto pe Mansi Barberis.
După absolvirea studiilor superioare a lucrat câteva luni ca redactor muzical la Radio România, dar nu a fost definitivat pe post din cauza dosarului politic necorespunzător. Cu toate acestea, a colaborat la postul naţional de radio timp de mai multe decenii, cu emisiuni muzicale, scenarii, prezentări, montaje literar-muzicale. A lucrat la Institutul de Folclor al Academiei Române, fiind cercetător ştiinţific între anii 1959 – 1963. În această calitate a efectuat un mare număr de culegeri etnografice şi de folclor muzical din toate zonele ţării. A cules, transcris şi redactat folclor din ţinutul Pădureni, regiunea Hunedoara, pe baza căruia a elaborat studiul monografic Jocuri din ţinutul Pădureni. În ceea ce priveşte latura pedagogică, din 1963 a devenit asistent la Conservatorul bucureştean, unde a predat armonie (cursul profesorului Ion Dumitrescu) şi contrapunct. În anul 1969 a fost numit lector universitar, apoi conferenţiar între 1990–1992 şi profesor din 1992, în ultimii 20 de ani predând şi compoziţia.
Nicolae Coman a compus lucrări în genuri diferite. În domeniul vocal–simfonic, a scris cantata Izvoarele păcii (1959) pentru orchestră de cameră, mezzosoprană, tenor, cor mixt şi cor de copii, pe versuri de Nina Cassian. În domeniul concertant, a scris Concertul pentru pian şi orchestră (1959, rev. 1984). În genul muzicii de cameră a compus peste 100 de piese pentru pian, două sonate pentru acelaşi instrument (1956, 1970), o sonată pentru vioară și pian (1957), piesa Rezonanţe mioritice pentru vioară şi pian (1980), Monodie pentru violoncel solo (1984). În domeniul muzicii de cameră vocale, a compus mai mult de 100 de cântece pentru voce şi pian pe versuri de Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Pillat, Mariana Dumitrescu, Emil Botta, Sapho, Michelangelo Buonarroti, Johann Wolfgang Goethe, Emily Dickinson, Carl Sandburg, Ogdon Nash, Josef Attila, Guilaume Appolinaire, Ioanna Tsatsos, Ghiorghios Seferis, Rainer Maria Rilke, Eugenio Montale, Giuseppe Ungaretti. Pe versuri proprii a compus lucrarea Vârsta de bronz, şapte cântece pentru bariton şi cvartet de coarde (1958). A elaborat mai mult de 4000 de teme de armonie, în domeniul armoniei tonale, modale şi moderne, creaţii cu scop didactic. A obţinut Premiul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România în 1969, 1977 şi 2009.
Ca muzicolog, a scris studii ca Elemente de creaţie populară în Cvartetul nr. 1 în do major de Ion Dumitrescu (Revista de folclor, Bucureşti, nr. 3-4/1969); Despre unele aspecte ale limbajului armonic în liedul românesc contemporan (Muzica, Bucureşti, nr. 1/1976); Interferenţe ale muzicii cu literatura şi alte arte (Muzica, Bucureşti, nr. 8/1977); Pentru o didactică a predării armoniei (Akademos, Bucureşti, nr. 3/2010); Despre sistemul armonic integral cromatic (Akademos, Bucureşti, nr. 4/2010). A realizat ediţiile critice Maria Tănase. Cântecele mele (Editura Muzicală, Bucureşti, 1962), precum şi culegerile Piese pentru pian de compozitori români (Ed. Muzicală, Bucureşti, 1962) şi Piese pentru pian de compozitori români contemporani (Ed. Muzicală, Bucureşti, 1979).
Ca poet, Nicolae Coman a scris mai mult de 5000 de poeme în forme clasice şi moderne. A publicat un volum de Poezii la Editura Meronia, Bucureşti, 2004. A tradus poezii din literatura catalană: Miquel Marti i Pol, Bartomeu Rosselló i Porcel, Joan Maragall, a realizat o selecţie de poezie din Insulele Baleare, apărute, de asemenea, la Editura Meronia. A scris poeme care au devenit texte pentru lucrări ale compozitorilor români Dan Constantinescu, Nicolae Brînduş, Alexandru Hrisanide, Sorin Vulcu, Livia Teodorescu-Ciocănea, Sabin Păutza, Matei Gheorghiu.
În privinţa stilului, compozitorul Nicolae Coman poate fi caracterizat prin preocuparea de a crea o poetică muzicală personală. El continuă şi extinde tradiţiile muzicii de cameră româneşti, contribuie la dezvoltarea limbajului armonic modern. La baza creaţiei sale se află arta melodiei, îndeosebi în liedurile pentru voce şi pian sau pentru voce şi diferite instrumente ori formaţii instrumentale.
Pe lângă genul rafinat al cântecului cult, a abordat şi genurile de largă audienţă ca muzica uşoară, muzica pop, precum şi arta jazzului. Identificăm şi în lucrările de acest fel trăsături ca inventivitatea melodică, frumuseţea armoniilor, valoarea deosebită a textelor poetice şi contopirea perfectă a versului cu melodia. Având ca modele creaţiile unor mari compozitori din secolul XX ca Maurice Ravel, Alexandr Scriabin, Serghei Prokofiev, George Enescu, Béla Bartók, Olivier Messiaen, Nicolae Coman îşi formează un limbaj propriu, în care îmbină aceste sugestii stilistice ilustre cu modalismul specific folclorului românesc şi cu strategii armonice originale, între care sistemul armonic integral cromatic. În privinţa parametrilor agogici, bogăţia ritmurilor asimetrice conferă demersului său vitalitate şi modernitate prin sugestiile culturale din aria est-europeană.
Poezia, cea de a doua vocaţie determinantă pentru viaţa şi activitatea sa creatoare, a evoluat pe parcursul a peste şase decenii, în cele mai diverse forme de manifestare, legându-se adesea de creaţia muzicală. Prin îngemănarea celor două tipuri de creaţie, cea muzicală şi cea poetică, se pare că în arta lui Nicolae Coman se produce o fuziune de tip modern a versului cu sunetele, ceea ce provoacă un ecou contemporan al visului romantic de a face poezia să cânte şi muzica să vorbească. El a creat poemuzica, un gen care presupune organizarea poeziei pe principii muzicale. Aceasta implică operaţiuni ale tehnicilor muzicale moderne aplicate la poezie – muzică făcută fără ajutorul sunetului muzical, ci doar pe baza vocalelor din poezie, care înlocuiesc înălţimile sonore şi permit o melodică specifică.
*
Caracteristici generale ale lucrării
Lucrarea Metamorfozele cerului pentru soprană, clarinet şi pian pe versuri de Giuseppe Ungaretti a fost elaborată în perioada 1970 – 1975. Prima parte, formată din patru cântece, e rezultatul unei comenzi din partea grupului de muzică modernă Trei plus, format din Steliana Calos – soprană, Sever Tipei – pian şi Valeriu Bărbuceanu – clarinet. A urmat crearea celei de a două jumătăţi, lucrarea în întregul ei fiind prezentată public şi înregistrată de către formaţia Virginia Manu – soprană, Lavinia Coman – pian şi Florian Popa – clarinet. A rezultat un LP cu numărul ST – ECE 01646.
Compoziţia se bazează pe 8 poeme de Giuseppe Ungaretti, selecţionate astfel de compozitor, încât să descrie transformările cerului pe timpul unei nopţi, descrise în evoluţie din amurg până în zori; fiecare poem înfăţişând o ipostază a cerului în diferitele ore ale acestui proces iniţiatic. Ca formă, întregul poem se conturează într-o construcţie de sonată extrem de extinsă, pe baza principiului variaţional continuu. Dramaturgic, concepţia s-a închegat într-o poveste tainică a unei nopţi de iubire, act care este redat în serenada cântată de clarinet şi pian, la începutul dezvoltării. Inclusă în episodul intitulat Silenzio stelato, aceasta coincide cu încheierea expoziţiei de sonată şi în acelaşi timp este climaxul în piano al întregii lucrări. Dezvoltarea propriu zisă a formei de sonată o constituie secţiunea La notte bella, care culminează cu o repriză în oglindă începând cu episodul Rose in fiamme. Coda este concepută ca o desfăşurare instrumentală cu vocaliză; aceasta are un caracter extatic, de rugăciune şi se încheie cu poemul Mattina, format din versul M’illumino d’immenso. Toată secţiunea codei este prevăzută să se cânte cu un efect special al muzicii live suprapusă cu aceeaşi muzică – înregistrată cu triplarea sunetului şi ecou, transmisă simultan din culise. Ultimul şi cel mai scurt poem, „M’illumino d’immenso”, urmează a firostit totodată de interpretă şi de publicul din sală, având caracterul unei incantaţii, al unei rugăciuni colective. Încă de la momentul Rose in fiamme, va fi o revărsare de lumină pe scenă în culorile zorilor. De altfel, întreaga lucrare e prevăzută ca un spectacol son et lumière, aspect scenografic ce nu s-a realizat încă până astăzi. În viziunea compozitorului, trebuie să aibă loc o scădere treptată a luminii de la începutul lucrării, Tramonto, până la întunericul înstelat din Notte di maggio, iar către momentul Rose in fiamme, lumina se va aprinde în culorile zorilor. Această viziune îşi aşteaptă o primă audiţie, care să corespundă abordării multimedia a compozitorului. Metamorfozele cerului, în fiecare dintre cele 8 cântece, simbolizează evoluţia înplan dramaturgic a sentimentului purtat de nomadul dragostei – Il nomado d’amore, din poemul Tramonto, către revelaţie – Silenzio stelato, apoi către jubilare – La notte bella şi Rose in fiamme, şi către transcenderea în catharsisul final a întunecimilor celeste spre iluminarea prin nemărginire – Mattina.
Metamorfozele cerului reprezintă prima lucrare de mari proporţii a lui Nicolae Coman, axată în principal pe un sistem armonic personal, intitulat muzică integral cromatică. Sistemul se bazează pe folosirea seriilor dodecafonice, singure sau suprapuse, concomitent cu păstrarea tuturor armoniilor tradiţionale, în special din sfera politonalismului şi a polimodalismului, deci integrând ideii de dodecafonie întreaga moştenire tradiţională din sfera armonicului.
O caracteristică a lucrării este tehnica de mare virtuozitate, transcendentală, solicitată celor trei interpreţi. Vocii i se cer calităţi de mezzosoprană, soprană lirică, lejeră, dramatică şi de coloratură. Scriitura vocală abundă în pasaje cu o melodică bogat ornamentată. Clarinetului îi este încredinţată utilizarea întregii game de efecte timbrale la modă în anii 1970, mai ales datorate evoluţiilor clarinetistului Aurelian Octav Popa, care a adus numeroase inovaţii venind din lucrările ce i-au fost dedicate în acea epocă; iar în scriitura pianistică sunt multe pasaje care utilizează claviatura în toate cele trei registre simultan, precum şi alte efecte la modă în muzica de avangardă a timpului.
Din punct de vedere melodic, compozitorul foloseşte materialul enunţat de la primele sunete de un cântec de pasăre, transcris ca atare. Din punct de vedere timbral, sunt sugerate de asemenea şi alte cântece de păsări, clopote, efecte de percuţie pe corzile pianului (tamburină, clopoţei), efecte de buciume, fluiere etc.
Ritmic, lucrarea e extrem de complexă, folosind, ca şi folclorul, toate sistemele ritmice: giusto silabic, divizionar, aksak, sisteme care, potrivit opiniei lui Ştefan Niculescu, epuizează posibilităţile de invenţie ale minţii omeneşti.
Metamorfozele cerului au ca motto celebrul vers final al trilogiei lui Dante:
„Amor che muove il sol e l’altre stelle”.
Lavinia Coman