< back to overview Repertoire & Opera Explorer
Nicolae Coman - The Piano Sonatas
(n. Bucureşti, 23 februarie 1936 – d. București, 27 octombrie 2016)
Nicolae Coman was born in 1936 in Bucharest. During his high-school years he began studying music privately with the renowned Romanian teachers: composer Mihail Jora and pianist Florica Musicescu. He took classes at the “Ciprian Porumbescu” Conservatory in Bucharest with Mihail Jora and Leon Klepper (composition), Paul Constantinescu (harmony), Zeno Vancea and Miriam Marbé (counterpoint), Tudor Ciortea (form analysis), Victor Iusceanu (music theory), George Breazul (music history), Alfred Mendelsohn (orchestration), Emilia Comişel and Mariana Cahane (folk music), Ovidiu Drimba and Eugenia Ionescu (piano) and Mansi Barberis (canto).
After his graduation he worked at the Romanian Radio Broadcasting Company, but was not allowed to promote to an employee position due to political reasons, having to do with the clash between Coman’s family history and the socialist regime. Regardless of this he was permitted to collaborate with the national radio for many decades, for broadcasts and interviews. He worked as a researcher at the Folk Music Institute within the Romanian Academy, from 1959 – 1963. It was during this time that he travelled to villages in Pădureni (Hunedoara) to gather folk songs. Writing them down and analysing them led to his essay about the Romanian folk music in that region, Jocuri din ţinutul Pădureni. In 1963 he started teaching harmony (assisting Ion Dumitrescu’s class) and counterpoint at the Bucharest Conservatory. He held a professorship from 1992 until the end of his life, for the last 2 decades teaching composition as well.
He composed the cantata Izvoarele păcii (Wellspring of peace, 1959) for chamber orchestra, mezzosoprano, tenor, mixed choir and children choir on the lyrics by Nina Cassian. He wrote a Concerto for piano and orchestra (1959, rev. 1984). His chamber music works include over 100 pieces for piano, two piano sonatas (1956, 1969), one sonata for violin and piano (1957), Rezonanțe mioritice (Shepard resonances) pentru vioară și pian (1980), Monodie (Monody) for cello solo (1984). He wrote over 100 works for voice and piano on the lyrics of Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Pillat, Mariana Dumitrescu, Emil Botta, Sapho, Michelangelo Buonarroti, Johann Wolfgang Goethe, Emily Dickinson, Carl Sandburg, Ogdon Nash, Josef Attila, Guilaume Appolinaire, Ioanna Tsatsos, Ghiorghios Seferis, Rainer Maria Rilke, Eugenio Montale, Giuseppe Ungaretti. The songs composed on his own poems include Vârsta de bronz (Bronze years), a cycle of 7 songs for baritone and string quartet (1958). For teaching purposes, he wrote over 4000 harmonic exercises, in tonal, modal and modern fashion. Nicolae Coman was awarded with the Romanian Union of Composers and Musicologists Prize in 1969, 1977 and 2009.
As a musicologist, he published in the 60’s and 70’s essays about the harmonic language of the Romanian contemporary song (lied), as well as about the fusion between music and other arts. He edited piano collections with contemporary works written by Romanian composers. A critical edition of Maria Tănase’s songs – one of the most famous folk singers of all times in Romania - was also released in that period. In the last decade of his life he wrote about teaching harmony and about the integral chromatic system in harmony.
The importance of poetry in Nicolae Coman’s life and work cannot be understated. He wrote more the 5000 poems, a small part of them being published in 2004 and other igniting the creative spark of fellow Romanian composers such as Dan Constantinescu, Nicolae Brînduş, Alexandru Hrisanide, Sorin Vulcu, Livia Teodorescu-Ciocănea, Sabin Păutza, Matei Gheorghiu. Translating the works of Catalan poets was one of his passions, which led to closely studying writers like Miquel Marti i Pol, Bartomeu Rosselló i Porcel, Joan Maragall and others. Coman was equally a composer, a poet and a teacher, living in a very particular bubble of creativity and unworldly perception. His sense of playful creation and warmth touched his every activity, constantly engaging in word plays and dwelling on the richness of words, as well as sounds. One of his favourite personal concepts was poemusic, a technique of organising lyrics by musical laws, using vowels as sound and words as melody. This led to a fusion between the two types of creation, allowing poetry to sing and music to speak.
A poetic sense is also at the core of his composition style, the melody always lying at the centre of his musicality. This can especially be seen in his lieder for voice accompanied either by piano or other instrument combinations – not to mention the creative melodies and lyrics he wrote for jazz and pop. The sound of his music is deeply personal and refined, and his language constantly engaging with the expansion of the modern harmonic vocabulary. He had a profound sense of admiration for Maurice Ravel, Alexandr Scriabin, Serghei Prokofiev, George Enescu, Béla Bartók, Olivier Messiaen. Those echoes are mixed with Romanian folk modalism, personal harmonic strategies (among which we name the integral chromatic system) and the richness of asymmetric rhythms. All of those traits give Coman’s music vitality and a sense of modernity connected to the eastern European sound.
•
Piano music is significant in the catalogue of Nicolae Coman, comparable to his production of vocal music and especially, that of Songs (Lieder). These are two genres that define his musical output and gives him an important place in the landscape of modern Romanian composers. Within the piano repertoire, the two sonatas are real stylistic landmarks.
Sonata No. 1, an homage to Sergei Prokofiev, has the following ternary structure: Allegro, Andante, Rondo. Allegro molto e con brio. Composed in 1956, at the very beginning of his studies at the Bucharest Conservatory, the work was praised by his composition teacher, the renowned master Mihail Jora, who recognised the young student's knowledge of Prokofiev’s style and his admiration for the great contemporary Russian composer. In this successful pastiche, we find harmonic density with a high frequency of dissonances - especially in the culminations of the developments, an abrupt attack of the introductory measures, dynamic exacerbation from the most discreet and diaphanous pianissimos to the exalted fortissimos, ebullient technique of the most spectacular virtuosity.
The stylistic adequacy is so astonishing that it may lead the performer and the listeners alike to think that this is a kind of tenth piano sonata by Sergei Prokofiev - a masterly essentialization of the spirit and style of the nine sonatas signed by the great musician, in full authenticity as well as a music that speaks of the past in a modern, contemporary way.
Piano Sonata No. 2, composed in 1968, marks a moment of fulfilment of the ideals of originality, of Romanian ethnic specificity within a modern creative conception. The first part, in a slow tempo, conveys a powerful meaning. At the heart of the song is a pendulum motif, a descending third that runs from one end to the other, signifying the inexorable passage of endless time. The second part, Presto, is swirling and tumultuous, with several symbolic themes in its construction. Such is the theme of the fir tree, which comes from a ritual burial song of a deceased young man from the Transylvanian region of Pădureni. From the same region comes the folkloric quotation of a love song, with the following text:
Over all the villages It's clear as milk Only over my village
There's drizzle and a heavy cloud.
In the musical confrontation between the two forces of triumphant youth and of death that forgives no one, the medieval motif of dies irae appears towards the end to seal the tragic fate of the young man who died in the prime of his life. The emotional tension rises menacingly, like an infernal machine that spares nothing from destruction, until the end which brings the fulfilment of destiny under the merciless sign of fatality.
Nicolae Coman - Sonatele pentru pian
(n. Bucureşti, 23 februarie 1936 – d. București, 27 octombrie 2016)
Nicolae Coman s-a născut în anul 1936, la Bucureşti. În paralel cu studiile liceale a urmat pregătirea muzicală inițială în particular, cu profesorii Mihail Jora şi Florica Musicescu. Studiile superioare le-a parcurs între anii 1953–1959, la Conservatorul
„Ciprian Porumbescu” din București, unde i-a avut profesori pe Mihail Jora şi Leon Klepper la compoziţie, Paul Constantinescu la armonie, la contrapunct pe Zeno Vancea şi Miriam Marbé, la analiza formelor muzicale pe Tudor Ciortea, la teorie- solfegiu pe Victor Iusceanu, la istoria muzicii pe George Breazul, la orchestraţie pe Alfred Mendelsohn, la folclor pe Emilia Comişel şi Mariana Cahane, la pian pe Ovidiu Drimba şi Eugenia Ionescu, la canto pe Mansi Barberis.
După absolvirea studiilor superioare a lucrat câteva luni ca redactor muzical la Radio România, dar nu a fost definitivat pe post din cauza dosarului politic necorespunzător. Cu toate acestea, a colaborat la postul naţional de radio timp de mai multe decenii, cu emisiuni muzicale, scenarii, prezentări, montaje literar-muzicale. A lucrat la Institutul de Folclor al Academiei Române, fiind cercetător ştiinţific între anii 1959 – 1963. În această calitate a efectuat un mare număr de culegeri etnografice şi de folclor muzical din toate zonele ţării. A cules, transcris şi redactat folclor din ţinutul Pădureni, regiunea Hunedoara, pe baza căruia a elaborat studiul monografic Jocuri din ţinutul Pădureni. În ceea ce priveşte latura pedagogică, din 1963 a devenit asistent la Conservatorul bucureştean, unde a predat armonie (cursul profesorului Ion Dumitrescu) şi contrapunct. În anul 1969 a fost numit lector universitar, apoi conferenţiar între 1990–1992 şi profesor din 1992, în ultimii 20 de ani predând şi compoziţia.
Nicolae Coman a compus lucrări în genuri diferite. În domeniul vocal–simfonic, a scris cantata Izvoarele păcii (1959) pentru orchestră de cameră, mezzosoprană, tenor, cor mixt şi cor de copii, pe versuri de Nina Cassian. În domeniul concertant, a scris Concertul pentru pian şi orchestră (1959, rev. 1984). În genul muzicii de cameră a compus peste 100 de piese pentru pian, două sonate pentru acelaşi instrument (1956, 1969), o sonată pentru vioară și pian (1957), piesa Rezonanţe mioritice pentru vioară şi pian (1980), Monodie pentru violoncel solo (1984). În domeniul muzicii de cameră vocale, a compus mai mult de 100 de cântece pentru voce şi pian pe versuri de Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Pillat, Mariana Dumitrescu, Emil Botta, Sapho, Michelangelo Buonarroti, Johann Wolfgang Goethe, Emily Dickinson, Carl Sandburg, Ogdon Nash, Josef Attila, Guilaume Appolinaire, Ioanna Tsatsos, Ghiorghios Seferis, Rainer Maria Rilke, Eugenio Montale, Giuseppe Ungaretti. Pe versuri proprii a compus lucrarea Vârsta de bronz, şapte cântece pentru bariton şi cvartet de coarde (1958). A elaborat mai mult de 4000 de teme de armonie, în domeniul armoniei tonale,
modale şi moderne, creaţii cu scop didactic. A obţinut Premiul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România în 1969, 1977 şi 2009.
Ca muzicolog, a scris studii ca Elemente de creaţie populară în Cvartetul nr. 1 în do major de Ion Dumitrescu (Revista de folclor, Bucureşti, nr. 3-4/1969); Despre unele aspecte ale limbajului armonic în liedul românesc contemporan (Muzica, Bucureşti, nr. 1/1976); Interferenţe ale muzicii cu literatura şi alte arte (Muzica, Bucureşti, nr. 8/1977); Pentru o didactică a predării armoniei (Akademos, Bucureşti, nr. 3/2010); Despre sistemul armonic integral cromatic (Akademos, Bucureşti, nr. 4/2010). A realizat ediţiile critice Maria Tănase. Cântecele mele (Editura Muzicală, Bucureşti, 1962), precum şi culegerile Piese pentru pian de compozitori români (Ed. Muzicală, Bucureşti, 1962) şi Piese pentru pian de compozitori români contemporani (Ed. Muzicală, Bucureşti, 1979).
Ca poet, Nicolae Coman a scris mai mult de 5000 de poeme în forme clasice şi moderne. A publicat un volum de Poezii la Editura Meronia, Bucureşti, 2004. A tradus poezii din literatura catalană: Miquel Marti i Pol, Bartomeu Rosselló i Porcel, Joan Maragall, a realizat o selecţie de poezie din Insulele Baleare, apărute, de asemenea, la Editura Meronia. A scris poeme care au devenit texte pentru lucrări ale compozitorilor români Dan Constantinescu, Nicolae Brînduş, Alexandru Hrisanide, Sorin Vulcu, Livia Teodorescu-Ciocănea, Sabin Păutza, Matei Gheorghiu.
În privinţa stilului, compozitorul Nicolae Coman poate fi caracterizat prin preocuparea de a crea o poetică muzicală personală. El continuă şi extinde tradiţiile muzicii de cameră româneşti, contribuie la dezvoltarea limbajului armonic modern. La baza creaţiei sale se află arta melodiei, îndeosebi în liedurile pentru voce şi pian sau pentru voce şi diferite instrumente ori formaţii instrumentale.
Pe lângă genul rafinat al cântecului cult, a abordat şi genurile de largă audienţă ca muzica uşoară, muzica pop, precum şi arta jazzului. Identificăm şi în lucrările de acest fel trăsături ca inventivitatea melodică, frumuseţea armoniilor, valoarea deosebită a textelor poetice şi contopirea perfectă a versului cu melodia. Având ca modele creaţiile unor mari compozitori din secolul XX ca Maurice Ravel, Alexandr Scriabin, Serghei Prokofiev, George Enescu, Béla Bartók, Olivier Messiaen, Nicolae Coman îşi formează un limbaj propriu, în care îmbină aceste sugestii stilistice ilustre cu modalismul specific folclorului românesc şi cu strategii armonice originale, între care sistemul armonic integral cromatic. În privinţa parametrilor agogici, bogăţia ritmurilor asimetrice conferă demersului său vitalitate şi modernitate prin sugestiile culturale din aria est-europeană.
Poezia, cea de a doua vocaţie determinantă pentru viaţa şi activitatea sa creatoare, a evoluat pe parcursul a peste şase decenii, în cele mai diverse forme de manifestare, legându-se adesea de creaţia muzicală. Prin îngemănarea celor două tipuri de creaţie, cea muzicală şi cea poetică, se pare că în arta lui Nicolae Coman se produce o fuziune
de tip modern a versului cu sunetele, ceea ce provoacă un ecou contemporan al visului romantic de a face poezia să cânte şi muzica să vorbească. El a creat poemuzica, un gen care presupune organizarea poeziei pe principii muzicale. Aceasta implică operaţiuni ale tehnicilor muzicale moderne aplicate la poezie – muzică făcută fără ajutorul sunetului muzical, ci doar pe baza vocalelor din poezie, care înlocuiesc înălţimile sonore şi permit o melodică specifică.
•
În creația compozitorului Nicolae Coman, muzica pentru pian deține o pondere semnificativă, comparabilă cu muzica vocală reprezentată de genul liedului. Sunt două genuri care-i definesc trăsăturile operei muzicale și-l plasează pe un loc important în peisajul compozitorilor români din modernitate. În cadrul repertoriului dedicat pianului, cele două sonate sunt reale repere sau borne stilistice.
Sonata nr. 1, omagiu lui Serghei Prokofiev, are următoarea structură tripartită: Allegro, Andante, Rondo. Allegro molto e con brio. Compusă în anul 1956, chiar la începutul studiilor la Conservatorul din București, lucrarea a fost apreciată laudativ de către profesorul său de compoziție, renumitul maestru Mihail Jora, care a recunoscut aici cunoașterea desăvârșită a stilului prokofievian și admirația tânărului student pentru marele creator rus contemporan. În această pastișă reușită la superlativ regăsim densitatea armonică cu frecvența mare a disonanțelor, îndeosebi în culminația dezvoltărilor, atacul abrupt al măsurilor introductive, exacerbarea dinamică de la cele mai discrete și diafane pianissime până la fortissime exaltate, o tehnică ebluisantă, de cea mai spectaculoasă virtuozitate.
Adecvarea stilistică este atât de uimitoare, încât îl poate îndemna pe interpret, dar și pe ascultătorii fascinați, să considere că această muzică vorbește despre trecut într-un fel modern, actual, fiind un fel de a zecea sonată pentru pian de Serghei Prokofiev, o esențializare măiestrită a spiritului și stilului celor nouă sonate semnate de marele muzician, în deplină autenticitate și veridicitate a acestuia.
Sonata pentru pian nr. 2, compusă în anul 1968, marchează un moment de împlinire a idealurilor de originalitate, de specific etnic românesc în cadrul unei concepții creatoare moderne. Prima parte, în mișcare lentă, vehiculează un material sonor plin de semnificații puternice. La baza cântecului se află un motiv al pendulului, o terță mică descendentă, motiv care îl străbate de la un capăt la celălalt, cu semnificația trecerii inexorabile a timpului nesfârșit. Partea a doua, Presto, e învolburată și tumultuoasă, având în țesătura construcției câteva teme simbolice. Astfel este tema bradului, care vine de la un cântec ritual al îngropării unui tânăr decedat din ținutul transilvan al Pădurenilor. Tot de acolo vine citatul folcloric al unui cântec de dragoste, cu următorul text:
Peste toate satele E senin ca laptele
Numai peste satul meu E buraică și nor greu.
În confruntarea muzicală dintre principiul tinereții triumfătoare și principiul morții care nu iartă pe nimeni, mai apare, către final, motivul medieval dies irae, pentru a pecetlui soarta nefavorabilă, tragică, a tânărului mort în floarea vieții. Tensiunea emoțională crește amenințător, ca o mașină infernală care nu cruță nimic de la distrugere, până la finalul care anunță împlinirea destinului sub semnul nemilos al fatalității.
Lavinia Coman
< back to overview Repertoire & Opera Explorer